September 3, 2014

Arta de a scrie………..

4
Arta de a scrie………..

Literatura e o artă! De ce? Pentru că ai nevoie de imaginație, trebuie să le dai viață personajelor într-un anume spațiu și timp pe baza unui decor aparte și să le implementezi sentimente demne de o poveste originală sau care să acapareze cititorul și să-l transpună într-o altă dimensiune.

În ceea ce urmează, am să vă las cu bunul meu prieten, scriitor de meserie Andrew J. care va pregătit un mic fragment din primul său roman, care, cu siguranță va avea un mare succes și în scurt timp îl veți putea achiziționa de pe acest site. Spor la citit!

“Artă, arte, s.f. 1. Activitate a omului care are ca scop producerea unor valori estetice care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific…”

Se spune că “frumusețea e în ochii privitorului”, ori ca și artă trebuie să dai o frumusețe admirată de o mare majoritate. Trebuie să le citești tuturor gândurile, în timp ce le citești pe al fiecăruia, în același timp. Și atunci te așezi în fața pânzei albe, iți iei instrumentul în mână și respiri. E deconectarea de la realitate. Lumea din jurul ochilor ți se schimbă și începi să o colorezi așa cum vrei tu. Îi zâmbești înapoi, îi mulțumești și te pregătești să trăiești acele momente în care două suflete se ating cu adevărat, cerul și pământul au un punct comun și când ești mai puțin pregătit, explodezi. Și instrumentul prinde viață, comunicând cu tine, cerându-ți aprobarea la fiecare atingere a pânzei și toate pentru o capodoperă înțeleasă doar de…doi. Da, asta trebuie să creezi! O artă… Un echilibru între real și ireal… Și cum faci asta? Cum poți crea din nimic, o poveste întreagă? Dar tu, cititorule, ce te aștepți de la noi? Și cum, pe pământul acesta, ar trebui să fim egali, am și eu dreptul, ca și orişicine, să încerc sa desenez, folosind cuvintele.

“Un pahar de vin, o cameră atinsă de lumina câtorva lumânărilor, un sunet plăcut și lent în fundal… Nu săreau unul în brațele celuilat, fiecare așteptând ca celălalt să facă prima mișcare, dar știind amandoi prea bine cum se va desfășura întreaga piesa. Doar că nu era o piesă de teatru, ci era realitatea lor. Era acel joc inofensiv, de care erau perfect capabili amândoi, de care aveau nevoie amândoi, acel joc care îi aduseseră împreună și care, cu toate că se desfășura după același scenariu, improvizația își găsea locul de fiecare dată. Nu erau doi oameni prezivibili, fiind foarte plăcut surprinși de fiecare dată de măiestria cu care se puteau surprinde. După ce alegea sunetul, Andrew aștepta exact atât cât trebuia, până când privirea Madellinei îi spunea că e momentul să se ridice de pe scaunul biroului. Se apropia de pat, acolo unde aștepta ea și, cu toate că era clar ce va urma, Madellinne nu se lăsa impresionată de simple intenții, așteptând ca el să intindă mâna și să aștepte până când Andrew ar fi înțeles că ea e cea care trebuie impresionată cu fiecare gest în parte. Și Andrew făcea tot ce trebuia să facă, fiind perfect conștient de unicitatea ei, de faptul că ea era Madellinne, cea care merita să fie impresionată de fiecare gest al lui. Când ea se simțea în siguranță că regulile fuseseră stabilite, îi prindea mâna și se ridica încet, cautând să prelungească fiecare moment care îl împărtășeau, lăsându-se condusă către mijlocul camerei.

Și când totul părea previzibil, Andrew o repezea în brațele lui, arătându-și că poate fi bărbatul care știe când trebuie să treacă la conducere. Și o strângea suficient de tare cât ea să se simtă impresionată și în siguranță, dar nu prea tare încât zâmbetul să îi dispară de pe buze. Preț de câteva secunde încercau să își studieze acea imprevizibilitate, doar de dragul jocului, știind amândoi că tot ce urma va însemna plăcere, adorație pentru simpla trăire a momentului, însemnau acele bătăi ale inimii ce le puteau simți doar împreuna. După acea mișcare mai bruscă,  după zâmbetul ei liniștitor, cei doi își mișcau trupurile în același ritm lent, neștiind la ce să se aștepte. Și tocmai acel mister, a cărui dezlegare nu vroiau să o știe, tocmai acea scânteie care o găseau unul în ochii celuilalt făceau fiecare moment diferit, unul mai incredibil ca cel dinainte. Urma acel dans, al cuvintelor nerostite, în care cei doi se lăsau purtați de valul ce îi ridică atât de sus, că nimic altceva nu mai conta. Și atunci când lucrurile păreau prea liniștite, Madellinne își lipea buzele de ale lui, fără a face vreo mișcare. Când se pregătea să se îndepărteze, Andrew îi arată că acolo îi e locul, sărutând-o cu acea pasiune cu care doar el putea. Obrazul Madellinnei se lipea de pieptul lui, dându-i de înțeles că acel sărut va continua atunci când el se așteptă mai puțin. Erau acele momente în care fiecare era în centrul universul celuilalt, necăutând nimic altceva decât emoția din ochii lor. Nu conta trecutul, ci doar prezentul în care reușiseră să pășească, mândri că reușiseră să se vadă pentru minunățiile ce așteptau să iasă la suprafață. Tot ce aveau nevoie era acolo, pentru că tot ce căutaseră găseau în fața lor. Erau ei doi, ei și nimeni altcineva, felicitându-se pentru alegerea lor, ușor copleșiti de însemnătatea acelor momente. Andrew știa că asta e tot ce ceruse: să primească o șansă în încercarea de a o face fericită. Pentru ea luptase și pentru ea ar mai fi luptat dacă s-ar fi născut de zeci de ori. Erau acele momente în care vroia să îi guste fiecare particică a sufletului, fiind surprins de fiecare dată de multitudinea de arome ce-i gâdilau existența, de minunăția din fața ochilor, de Madellinne.”

About theOana Maria

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *